A fi sau a nu fi suveranist?
Într-o Europă aflată la răscruce de drumuri, în care echilibrul dintre suveranitate națională și globalizare este tot mai fragil, dilema suveranismului capătă noi valențe. Este suveranismul o soluție pentru păstrarea identității naționale și protejarea intereselor economice? Sau, dimpotrivă, un obstacol în calea modernizării și colaborării internaționale?
Suveranismul, în esența sa, nu este un concept nou. În istorie, statele au oscilat între autonomie și alianțe, căutând mereu echilibrul optim între controlul asupra propriilor resurse și beneficiile cooperării externe. Însă, în contextul actual, suveranismul a devenit un termen cu o puternică încărcătură politică, deseori asociat cu naționalismul, protecționismul economic sau chiar euroscepticismul.
Suveranitate sau izolare?
Apărătorii suveranismului susțin că o națiune trebuie să decidă singură politică economică, socială și externă, fără constrângeri impuse de un organism internațional. Argumentele lor sunt alimentate de crize recente: pandemie, războiul din Ucraina, creșterea costului vieții. Într-un astfel de moment, mulți au perceput Bruxelles-ul ca fiind lent, birocratic și deconectat de la realitățile naționale.
Pe de altă parte, adversarii suveranismului avertizează că această direcție poate duce la izolare economică și la diminuarea influenței unui stat pe scena internațională. Într-o lume interconectată, cu piețe globale și amenințări comune, cooperarea este esențială. Niciun stat european, fie el mare sau mic, nu poate asigura securitatea energetică, stabilitatea economică sau apărarea națională.
Suveranismul românesc – între ideal și realitate
În România, suveranismul este un subiect recurent, dar adesea distorsionat. Deși apelurile la „recâștigarea suveranității” sunt populare în discursul unor politicieni, realitatea economică și geopolitică impune un grad semnificativ de interdependență.
România beneficiază de apartenența la UE și NATO, de fonduri europene, de investiții străine și de garanții de securitate fără precedent în istoria sa modernă. Renunțarea la aceste avantaje sub pretextul suveranității ar însemna un pas înapoi. Totuși, acest lucru nu înseamnă că statul român nu trebuie să apere interesele naționale mai ferm în fața marilor puteri europene sau că nu trebuie să dezvolte industriile strategice.
Concluzie: un suveranism echilibrat
A fi suveranist nu ar trebui să însemne a fi împotriva colaborării internaționale, ci a căuta un echilibru între independență și integrare. România trebuie să-și consolideze economia, să-și protejeze resursele și să-și promoveze valorile, dar fără a cădea în capcana populismului izolaționist.
În final, dilema nu este „a fi sau a nu fi suveranist”, ci „cum să fii suveranist fără a te izola de lume?”. Doar un suveranism inteligent, realist și bine calibrat poate garanta prosperitatea și stabilitatea națională.